proiectul legii educatiei

Sambata am participat la intalnirea Ministerului Educatiei cu societatea civila pe marginea proiectului noii Legi a Educatiei.

Cred ca mesajul transmis de Minister a fost unul bun si constructiv.

Este bine ca intalnirea asta a avut loc. Sunt multe organizatii neguvernamentale care realizeaza lucruri importante in “curtea” ministerului, in domeniul pastorit de acesta si care nu se simteau apreciate sau implicate prea mult in deciziile strategice referitoare la educatie. Si totusi au experienta necesara, unele lucreaza de mai bine de zece ani in educatie, cunosc sistemul si mai ales cunosc problemele de la „firul ierbii” – poate mai bine decat unii dintre guvernanti.

Intalnirea cu organizatiile neguvernamentale s-a desfasurat intr-o cu totul alta atmosfera decat celelalte – cu sindicatele sau rectorii de exemplu – si exista desigur o explicatie pragmatica pentru asta: interesele ONG-urilor nu sunt direct afectate de catre noul proiect.

As vrea sa incep cu lucrurile bune pe care le-am observat in proiect si pe care le apreciez: introducerea conceptului de educatie timpurie, creditele educationale, biblioteca scolara virtuala, „finantarea urmeaza elevul” chiar si in privat, evaluarea transcurriculara la bac, sanctionarea parintilor care nu isi trimit copiii la scoala, felul in care sunt alesi directorii de scoala (eliminand influenta politica a inspectoratelor), masteratul didactic (promovat si de noi prin Professoria), registrul matricol unic, incurajarea absolventilor care decid sa lucreze in mediul rural.

In mod evident intentiile sunt bune, si acestea se refera la depolitizarea sistemului, la stabilirea egalitatii de sanse intre rural si urban, reducerea abandonului scolar, descentralizare – toate probleme cu care se confrunta acum scoala romaneasca.

Exista desigur si lucruri care pot fi imbunatatite.

Nu inteleg de exemplu de ce trebuie sa mentionam in legea educatiei obligativitatea ca Religia sa fie disciplina scolara, parte a trunchiului comun (Art. 16). Desigur ca parintii care nu doresc ca ai lor copii sa urmeze aceste cursuri pot face cerere scrisa la director. Pentru acesti copii insa nu exista o alternativa reala, in general directorii ridica din umeri si spun parintilor ca nu au spatii/profesori care sa aiba grija de acesti copii.

Pe de alta parte nu inteleg de ce trebuie sa specificam acest lucru in lege cand nicio alta disciplina nu apare – sportul sau informatica de exemplu.

La aceasta obiectie ministrul a precizat ca obligativitatea mentionarii religiei ca disciplina scolara apare in Constitutia Romaniei.

Intr-adevar, in Constitutie este precizat:

Articolul 32 Dreptul la invatatura

(7) Statul asigura libertatea invatamantului religios, potrivit cerintelor specifice fiecarui cult. In scolile de stat, invatamantul religios este organizat si garantat prin lege.

Eu tot mai cred ca poate fi cu succes inlocuita cu „istoria religiilor” sau elemente de etica/morala pentru a reflecta cu adevarat toleranta si deschidere.

Departajarea real/uman la licee mi se pare de asemenea anacronica. Persista ideea ca „cei mai destepti” merg la real, iar ceilalti merg la uman. Total fals. Pe de alta parte daca sunt pasionat de limbi straine asta nu inseamna ca nu sunt pasionat si de matematica … sau de informatica.

O colega participanta la intalnire de la Salvati Copiii a facut apel la „dreptul la opinie al copilului”. Drept complet ignorat in mult prea multe cazuri.

Curriculumul national la liceu de exemplu este 70% stabilit la nivel national iar 30% este la decizia scolii. Nu apare inca nimic despre curriculum la alegerea elevului. Este adevarat ca inca multi parinti si destul de multi profesori considera ca elevii „nu sunt in stare” sa faca propriile alegeri insa acest lucru este fals si contraproductiv. Lipsa asta de incredere face ca tinerii sa fie confruntati cu propriile alegeri abia la sfarsitul liceului cand gasesc extraordinar de dificil de ales facultatea de urmat.

Consider ca cel putin in ultimii ani de liceu ar trebui ca cel putin 20% din curriculum sa fie la alegerea elevului. Asta inseamna cu adevarat descentralizare curriculara si este o decizie cu efecte mult mai profunde in dezvoltarea emotionala dar si profesionala a tinerilor, ca sa nu mai vorbim despre motivatia lor.

Admiterea la liceu. In noul proiect de lege, se aloca 70% portofoliului educational (media de absolvire a invatamantului obligatoriu si media la probele de la evaluarea nationala de la sfarsitul clasei a 9-a) si 30% nota obtinuta la disciplina de admitere stabilita de liceu.

Opinia mea este ca trebuie lucrat la procente un pic. 70% pentru portofoliul educational poate fi prea mare in conditiile in care: 1) notele la gimnaziu in mediul rural se dau mult mai generos decat in urban; 2) portofoliul va contine destule detalii subiective si 3) inteleg ca vor conta toate diplomele si certificatele obtinute de catre copil pana in momentul respectiv, iar eu cunosc tentatia multor parinti de a-si impinge copiii de la spate pentru a participa la zeci de concursuri mai mult sau mai putin relevante, organizate de catre stat sau de catre tot felul de alte organizatii. Numai noi primim la fundatie dosare continand zeci si zeci de diplome si cand stiu ca este vorba despre copii de 14 ani… nu mi se pare chiar OK.

Am abordat la intalnirea cu ministerul si problema celor 2%. Exista organizatii extraordinare cum ar fi SMURD sau Hospice Casa Sperantei care au ajutat mii de persoane cu fondurile obtinute din campaniile pentru 2% din impozitul pe venit. Nu este corect si nu este moral ca un parinte sa aiba de ales intre a directiona cei 2% catre propriul copil sau catre o organizatie neguvernamentala.

Internationalizarea sistemului educational romanesc este o alta problema ce trebuie rezolvata. Tarile din jurul nostru au strategii foarte coerente si puternice pentru atragerea studentilor straini. Pentru ca asta aduce numeroase avantaje: mai multi bani din taxe, asigurarea diversitatii si a experientei internationale. Cred ca universitatile romanesti ar trebui sa fie mult mai active in asigurarea unor programe serioase pentru studentii straini: incepand de la programe in limba engleza pana la asigurarea cazarii si a integrarii cu succes a acestora.

Pe la sfarsitul legii, in articolul 306 apare prevederea conform careia „un post public de televiziune si un post public de radio vor fi dedicate exclusiv educatiei. E desigur un lucru bun dar, avand in vedere ca deschiderea unei noi televiziuni costa milioane de EUR, sper ca vor fi evaluate canalele deja existente iar una dintre ele va fi regandita pentru a dezvolta doar proiecte si programe educationale.

despre finantarea educatiei

“Din pacate, in ultimii ani, performantele noastre educationale si-au pierdut stralucirea. Parintii se plang de calitatea in scadere a educatiei pe care o primesc copiii lor. Multi sunt chiar ingrijorati de punerea in pericol a integritatii fizice a copiilor lor. Profesorii se plang ca atmosfera in care li se cere sa predea, nu este, deseori, favorabila educatiei. Un numar tot mai mare de profesori se tem pentru siguranta lor fizica, chiar si in clase. Contribuabilii se plang de costuri tot mai mari. Gasesti cu greutate o persoana care sa considere ca scolile noastre ofera instrumentele necesare pentru a face fata problemelor vietii.”

Ai presupune ca este o opinie despre sistemul educational romanesc actual. Si totusi este un fragment din cartea “Free to Choose” scrisa de catre Milton si Rose Friedman in 1980.

Friedman porneste de la premisa ca educatia publica sufera din cauza centralizarii si controlului guvernamental excesiv. Pentru educatie, aceasta “boala” a luat forma tagaduirii controlului multor parinti asupra tipului de educatie pe care o primesc copiii lor. Autoritatea a trecut de partea guvernului, a ministerului, a inspectoratelor.

Pe masura ce lucrul acesta se intampla, rolul parintilor scade.
Si cred ca acest lucru este evident si la noi – parintii sunt in marea lor majoritate total absenti din procesul decizional la nivelul scolii.
Mai departe Friedman face o paralela intre lumea corporatiilor si scoala – comparatie care porneste cred eu de la principii foarte valabile. „Daca un consumator (in cazul nostru elevul) este liber sa aleaga, o intreprindere (scoala) se poate dezvolta numai daca produce o marfa (oferta educationala, programul scolar) pe care, fie datorita pretului, fie datorita calitatii, consumatorul o cere”. Cu pretul e tricky (vezi Spiru Haret), cand e vorba despre calitate insa sunt perfect de acord.

Cand este vorba despre educatie, parintii cu venituri mari isi pastreaza libertatea de a alege. Ei au posibilitatea de a-si trimite copiii la cele mai bune scoli, chiar daca asta inseamna a plati mai mult – si asta inseamna de asemenea si a plati dublu: o data prin taxe si impozite pentru a sustine sistemul de stat si apoi prin taxele scolare la scolile private alese. Cea mai rea situatie este la parintii cu venituri mici insa – care au extrem de putine variante de a alege cu adevarat felul in care se desfasoara educatia propriilor copii.

Singura lor posibilitate este de a incerca sa influenteze autoritatile care se ocupa de scoala respectiva, sarcina extrem de dificila si cu rare exemple de succes.

Friedman pledeaza de fapt pentru un mult mai puternic control al parintilor asupra educatiei copiilor lor. Si propune un model de vouchere educationale – ce ar lua controlul din mana birocratilor si l-ar plasa la parinti.

Sa presupunem ca fiecare parinte primeste un voucher – o bucata de hartie rascumparabila la o anumita valoare daca si numai daca este folosita pentru a plati scolarizarea copilului. Acest voucher ar avea o valoare foarte clar precizata, standardizata… Sa spunem 1’000 EUR. Parintii au libertatea totala de a alege scoala (de stat sau privata) si de a plati studiile copilului folosind acest voucher.

Aceasta ar da fiecarui parinte o mai mare posibilitate de a alege si in acelasi timp ar face ca scolile de stat sa concureze cu cele private pentru atragerea cat mai multor elevi posesori de vouchere valorice.

In prezenta lege a educatiei apare principiul „resursa financiara urmeaza elevul”. Conform acestui principiu, alocatia bugetara aferenta unui elev se transfera la unitatea de invatamant la care acesta invata.

Este clar un pas inainte care poate influenta pozitiv calitatea educatiei. Deosebirea fata de sistemul de vouchere este controlul si fluxul banilor. Faptul ca parintele are efectiv in mana voucherul poate sa il determine sa se implice mai mult in decizia privind educatia propriului copil, se va simti probabil mult mai puternic in negocierea ofertei educationale.

Mai exista multe elemente inovative in noua lege si voi incerca sa le abordez rand pe rand in urmatoarele articole.