Despre cum ne autosabotăm în educație

Rezultatele proaspete ale examenului de Bacalaureat au generat, din nou, un val de comentarii negative la adresa elevilor și sistemului educațional în general.

Ca să dau doar câteva exemple, fără a specifica autorii: ” Da de ce domnule considerati stirea negativa ? Normalitatea ar fi ca NUMAI 30% din elevi sa ia bacul !”

Altcineva: ” Păi, nu este o știre pozitivă? Au picat BAC-ul, e bine. Acum se pot concentra cu adevărat pe ceea ce se pricep cel mai bine.” Sau ” Mi se par foarte mari procentele, comparativ cu calitatea unor absolventi de acum…”

Unii experți în educație, bine intenționați de altfel, opinează că elevii ar trebui direcționați mai degrabă către școli profesionale, nu către licee, având în vedere că au rezultate foarte slabe la Evaluarea Națională, iar la finalul liceului oricum pică Bacul.

Acum, pentru cine are răbdare și chef de niște cifre, cifre care arată cum stau lucrurile de fapt în educație, o să încerc să demonstrez cum, în ultima vreme, ne-am autosabotat cu foarte mare succes și eficiență, tocmai prin astfel de discursuri. Voi demonstra și că nivelul general de educație a scăzut în România, iar tendința este negativă.

Este o situație care nu poate fi decât pe placul celor care își doresc o nație cu un nivel scăzut de educație, ușor manipulabilă și dornică de a oferi forță de muncă ieftină și slab calificată altor țări ceva mai prospere (și cu un nivel general al educației mai ridicat), o nație care să aleagă politicieni corupți și slab pregătiți ei înșiși.

  1. Avem oare prea mulți studenți în România?

De fapt, încă de acum câțiva ani, România era țara cu cel mai scăzut procent de persoane cu studii universitare din totalul populației din UE – doar 18% în condițiile în care Bulgaria de exemplu are 28%.

Mai mult decât atât, discursul public împotriva universităților a fost una dintre cauzele scăderii dramatice a numărului studenților români (de la aproape 900.000 în 2008/2009 la doar 433.000 în 2014 – atât în sistemul public cât și în cel privat). Așadar o scădere de mai mult de 50% în câțiva ani, scădere care nu poate fi pusă doar pe seama demografiei. Alte cauze au fost promovabilitatea scăzută la examenul de Bacalaureat din ultimii ani și rata de neparticipare la acest examen.

Slide1

Sursa:http://beta.edu.ro/sites/default/files/_fi%C8%99iere/Transparenta/2016/Stare%202014%20S(1).pdf

Ce urmează? Urmează să avem din ce în ce mai puțini studenți, având în vedere faptul că aproape un sfert dintre absolvenții de clasa a XII-a nici măcar nu se mai prezintă la Bac, iar peste 30% dintre cei prezenți pică examenul.

De ce nu este bine să avem din ce în ce mai puțini studenți? Mie răspunsul mi se pare logic: absolvenții de studii terțiare au acces la salarii mai mari și, contrar opiniei populare și miturilor, se angajeaza mai repede decât absolvenții de studii medii sau primare.

Un raport OECD recent arată că, în ultimii 10 ani, mai mult de jumătate din creșterea produsului intern brut din țările membre este corelată direct cu creșterea veniturilor persoanelor cu studii superioare (terțiare). Un alt raport al Comisiei Europene arată că “absolvenții de studii superioare câștigă cu 50% mai mult decât absolvenții de studii medii” în țările membre.

Dacă vreți să știți cum arată de fapt forța de muncă din România (care este nivelul de educație al angajaților români), realitatea este că, în acest moment, doar 18% au studii superioare, 3,6% au studii postliceale, 36% au studii liceale, 21% au urmat o școală profesională și 17% au terminat doar gimnaziul.

Slide1

Sursa: http://beta.edu.ro/sites/default/files/_fi%C8%99iere/Transparenta/2016/Stare%202014%20P(1).pdf

Așadar, nu avem o problemă cu lipsa de meseriași în forța de muncă, avem o problemă cu lipsa angajaților cu studii superioare, universitare sau postuniversitare (specialiști, doctori, ingineri, economiști, etc.) – oameni care ar aduce mai mulți bani la PIB.

Țările care își cunosc interesul se concentrează pe CREȘTEREA numărului de studenți și au strategii pentru încurajarea studiilor universitare. Noi – pe dos, cu mult succes de altfel (reușim să descurajăm tinerii să urmeze astfel de studii).

 

  1. Este important ca absolvenții de studii universitare să își găsească un job în domeniul pe care l-au studiat?

Eu zic că… depinde. Sunt convinsă că știți persoane care au terminat o facultate de chimie, de exemplu și activează cu succes în mediul ONG. Sau au terminat filosofia și conduc companii în domeniul comerțului sau transporturilor. Ingineri care lucrează în industria farma. Și tot așa.

Trăim într-o societate în care oamenii trebuie să fie flexibili, să schimbe mai multe joburi dacă acolo există oportunități. Să învețe tot timpul, să uite și să reînvețe o nouă meserie de oricâte ori este necesar.

Nu mai trăim în vremurile în care, la 22 de ani intrai într-o fabrică și mai ieșeai la 60 de ani de acolo. Acest lucru nu este valabil, desigur, în cazul unor specialități cum ar fi medicina, avocatura, unde te aștepți ca absolvenții să profeseze totuși în aceste domenii. Din totalul specializărilor oferite de către universități, acestea din urmă sunt puține.

Ce îți oferă însă mult hulita diplomă este acces la joburi mai bune, diverse, mai bine plătite (în medie, fără să luăm în calcul excepțiile).

 

3. Avem oare prea mulți elevi în licee?

Dacă este să ne uităm la Raportul asupra stării învățământului din 2014 (ultimul disponibil) vedem că numărul elevilor înscriși în licee a SCĂZUT – dacă în 2010 aveam 835.343, în 2014 doar 774.335 mai mergeau la liceu iar tendința este și aici în scădere.

Au contribuit și scăderea demografică, și abandonul școlar după clasa a VIII-a (în special în mediul rural) dar și migrarea elevilor către școli profesionale.

 

4. Este școala profesională o alternativă bună pentru unii elevi?

Dacă este să mă uit la cum arată sistemul acum, aș spune că nu. Sunt doar aproximativ 40.000 de locuri în școlile profesionale (versus aprox. 200.000 în licee) iar angajabilitatea absolvenților nu este (contrar opiniei populare) satisfăcătoare (la pagina 51 a raportului mai sus menționat vedem că 7,55% dintre absolvenții de școală profesională sunt șomeri versus 6,59% dintre cei cu studii superioare.).

Școlile profesionale nu sunt nici măcar disponibile în toate zonele și în toate regiunile pentru a reprezenta cu adevărat o alegere pentru absolvenții de gimnaziu.

Desigur, dacă vor fi implementate măsuri coerente de revitalizare a sistemului profesional (sistemul dual este un bun exemplu), lucrurile se pot schimba în bine.

 

Ce e de făcut?

Ei bine, eu cred că ar trebui să ne gândim cu seriozitate că toate strategiile pe care le vom elabora de acum încolo trebuie să vizeze CREȘTEREA nivelului de educație (formală) a poporului român în paralel cu creșterea calității educației pe toate nivelurile. Dacă argumentăm că nu ar trebui să trimitem tinerii la facultate pentru că facultățile din România nu sunt de bună calitate, atunci ar trebui să știm că problema provine din preuniversitar și că, de fapt, avem o problemă de calitate la toate nivelurile, nu numai la facultate – asta nu înseamnă că nu ne trimitem copiii la grădiniță, școală sau liceu, nu?

Ce înseamnă creșterea nivelului de educație? Înseamnă efectiv să ne încurajăm copiii să facă cât mai multă școală (incusiv facultate), cunoscut fiind faptul că fiecare an în plus petrecut la școală crește veniturile viitorului angajat.

Mai înseamnă și regândirea din temelii a sistemului vocațional în acord cu exemplele de bună practică din lume (de exemplu am putea să ne gândim că sistemul vocațional ar putea include tot ce numim acum licee vocaționale+licee tehnologice+școli profesionale – sub același nume, ca alternativă la sistemul teoretic), sistem vocațional care să se adreseze NU celor care “nu sunt în stare să urmeze un liceu” ci celor care nu își doresc să urmeze o carieră academică, în cercetare, de înaltă specializare ci vor să se integreze pe piața muncii, chiar cu calificări înalte.

Ar trebui de asemenea să investim masiv în școlile din mediul rural. Decalajele sunt importante și în creștere, pe toate nivelurile și la toți indicatorii din educație, așadar aș putea spune, forțând desigur argumentul, că școlile din mediul rural trag în jos tot sistemul. Cu o infrastructură mai bună, cadre didactice mai bine pregătite și foarte bine motivate, lucrurile ar putea arăta altfel.

Cele menționate mai sus nu pot fi realizate fără bani, însă. Așadar mă aștept ca politicienii români să facă ceea ce declară de multă vreme și anume să prioritizeze educația, inclusiv din perspectiva banilor. Societatea civilă militează de mult pentru cei 6% din PIB, fără succes însă, iar celor care argumentează că o astfel de investiție ar fi risipă pentru că sistemul nu este reformat, le spun că sistemul nu se poate reforma cu adevărat fără bani. Bani pentru salarii mai bune pentru profesori, pentru o pregătire inițială adecvată, pentru dezvoltarea profesională continuă a cadrelor didactice și nu în ultimul rând pentru infrastructură.

 

 

 

 

8 thoughts on “Despre cum ne autosabotăm în educație

  1. “Înseamnă efectiv să ne încurajăm copiii să facă cât mai multă școală (incusiv facultate), cunoscut fiind faptul că fiecare an în plus petrecut la școală crește veniturile viitorului angajat.”

    Nu sunt de acord cu aceasta perspectiva pentru ca nu este nuantata. Adevarul este ca numai in cazul anumitor facultati ceea ce spuneti este adevarat. Pentru multe facultati salariile angajatilor sunt mai mici decat daca respectivul ar fi terminat o scoala profesionala care l-a pregatit pentru o meserie cu cerere reala in piata. Sa ne gandim numai la facultatile care pregatesc pentru sectorul bugetar.

    Apoi nu contesta nimeni ca un absolvent de filozofie poate conduce o companie dar asta in general doar daca poseda anumite skill-uri suplimentare pe care nu le-a invatat la facultate. In fapt majoritatea absolventilor de filozofie NU conduc companii. Acelea pe care le mentionati sunt exceptiile nu regulile.

    La sfarsitul zilei, ceea ce conteaza este cererea pe piata. Daca o anumita meserie are cerere pe piata, daca ea presupune abilitati rar gasite in piata va fi remunerata bine indiferent de gradul educational al absolventului.

  2. Premisele evocate de Tincuța Apăteanu sunt bune, concluziile pot fi discutate pentru că ele consideră cadrul actual ca DAT. Eu aș discuta cadrul, nu consecințele lui. De exemplu: 1. Întrebare: există o concordanță obligatorie pe orizontală între nivelul de calificare (EQF/CNC) și nivelul de educație (ISCED)? La noi, da, la alții nu. Ca urmare, la noi poți dobândi niveluri superioare de calificare (6,7,8) NUMAI în instituții de învățământ superior, care oferă educație de nivel 6,7,8. La alții este posibil cee ce se numește Higher VET – v. studiul CEDEFOP http://www.cedefop.europa.eu/files/5515_en.pdf și http://www.eurashe.eu/. Ca urmare, dacă vrei să te CALIFICI pe niveluri superioare, ești obligat să mergi la universitate. Iar universitatea spune că principalele funcții sunt ALTELE decât calificarea pentru piața muncii și că angajarea în domeniu nu e neapărat o necesitate. Deci universităție au monopol în calificare, dar nu trebuie să ofere, obligatoriu, calificările cerute de piața muncii… Cum ieșim din acest cerc vicios? Desființăm monopolul sau obligăm universitățile să producă acele calificări? Sau ambele? Părerea mea: desființarea monopolului și deschiderea sistemului la alternative de calificare de nivel superior + sisteme credibile de evaluare și certificare a competențelor, inclusiv de nivel superior, indiferent cum le-ai dobândit.

  3. Un alt exemplu, care ține de cadrul general și care duce direct la concluziile trase de Tincuța Apăteanu: 2. Întrebare: care este rolul examenului de Bacalaureat? Evaluează competențe ? Dacă da, care sunt ele? Care este valoarea prognostică a deținerii acelor competențe pentru persoana respectivă? Sau este vorba, mai degrabă, de rolul de ”filtru” / selecție pentru învățământul superior? Dacă acesta este rolul, Bacul define o barieră formală și absolută pentru accesul individual la educație de nivel superior (6,7,8 ISCED 2011). Părerea mea: trebuie să rediscutăm: a. Monopolul Bacului pentru accesul la învățământul superior – multe sisteme din Europa permit accesul în univ. (mai les în Higher VET de care aminteam în comentariul anterior) FĂRĂ Bac, dar cu evaluare (inclusiv pentru copiii școlarizați acasă – prin homeschooling – deci care nu au fost nici măcar o zi prin școală). Deci, cred că trebuie să gândim sisteme alternative de evaluare și certificare a comnpetențelor pentru accesul la niveluri superioare de educație. b. Bacul (mai ales cel general) ar trebui să certifice, după părerea mea, nivelul de deținere a competențelor cheie. Deci NIVEL de deținere (pe cadrul național al calificărilor). Iar instituțiile de învățământ superior (universități clasice sau higher VET) să decidă nivelul minim de deținere a acestor competențe pentru acces. c. Individul trebuie ajutat să-și dezvolte competențele cheie la nivelul cerut prin sisteme explicite de sprijin, mai ales pentru compensarea influenței nefavorabile a mediului de proveniență.

  4. Tincuța Apăteanu are dreptate spunând: mai mulți ani în școală = mai mulți bani, PIB mai mare, productivitate mai bună etc. (OECD, Banca Mondială, EENEE etc.); competențele cheie (inclusiv componentele personale emoționale și atitudinale) sunt mai importante decât cele profesionale (v. rezultatele la PIAAC). Dar, după părerea mea, trebuie ieșit din cutia creată de sistemul actual prin centrarea pe rezultatele învățării (pe outcomes – rezultatele învățării, evaluate și certificate), nu pe input – timp petrecut în școală, parcurgerea unor materii prestabilite prin planuri cadru de învățământ etc.. și prin deschiderea lui la alternative (de tot felul). Și desigur, prin pilotarea respectivelor alternative, pentru a ne convinge că într-adevăr rezultatele obținute sunt cele scontate.

  5. Cu motivarea educabilului cum ramane? Vazusem la un moment dat un documentar despre scolile publice din Carolina de Sud, cele mai slabe scoli din cea mai saraca zona a SUA, unde doar 30% reusesc sa termine scoala, restul devenind drogati, interlopi, puscariasi sau deja parinti, pana la finele liceului. M-au impresionat doua lucruri la acel documentar: 1. Un elev extrem de slab, dar care avea un anumit talent, putea fi stimulat sa termine scoala cu o bursa vocationala (de baschet profesionist, dans sportiv, bucatar etc.) pe care i-o cauta si i-o oferea scoala… cu conditia ca elevul sa-si treaca examenele, an dupa an. 2. Un alt stimulent era faptul ca, pe piata muncii in America, un absolvent de liceu cu bac este platit mai mult decat unul fara bac, pe acelasi job, indiferent ca e vorba de un job calificat sau de pizza-boy. La noi, pe cand astfel de stimulente?

  6. Am terminat facultatea in romania si lucrez ca inginer in anglia. Toti muncitorii calificati care muncesc pentru mine castiga mai mult decat mine. De ce? Pentru ca englezii au inteles ca pentru a construi ceva ai nevoie de 1 inginer si 10 muncitori nu invers. Iar pt a construi ceva de calitate acei muncitori trebuie pregatiti si platiti foarte bine. Si inca ceva . Unul din sefii mei a terminat scoala la 16 ani, a fost sofer de excavator vreo 10 ani pana a fost promovat la functia de supervisor si tot asa pana a ajuns sa managerieze un buget de 229 de milioane de lire. Asa ca idea ca iti trebuie facultate ca sa ajungi “cineva” e o prostie tipic romaneasca.

  7. Mulțumesc pentru comentariu, dar nu cred că ați citit articolul… Altfel ați fi văzut că doar 18% dintre români au de fapt studii superioare. Ați merge la colegii dumneavoastră englezi să le spuneți că este “o prostie tipic britanică” să facă studii superioare? Pentru că Marea Britanie are 42% persoane cu studii superioare din totalul populației…
    PIB/cap de locuitor acolo este 41.800 USD, la noi este 9.500. Vedeți vreo corelație?
    Vă mai ofer o informație: “Meanwhile, a tertiary educated individual in the United Kingdom earns more than 55% more than a person with upper secondary education (the OECD average is 59%)”. Sursa: https://www.oecd.org/unitedkingdom/United%20Kingdom-EAG2014-Country-Note.pdf

    Cât despre faptul că dumneavoastră câștigați mai puțin decât muncitorii pe care îi coordonați… ce pot să zic – îmi pare rău…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*