despre o intalnire remarcabila

Exista oameni pe care ii intalnesti din intamplare si care, pe parcursul unei ore, iti schimba viata. Te fac sa vezi lucrurile dintr-o alta perspectiva, iti dau speranta si incredere in natura umana si mai ales in puterea oamenilor de a schimba lumea.

O astfel de persoana este Jacqui Banaszynski, reporter cu o experienta de peste 30 de ani si cu un premiu Pulitzer la activ.

Atunci cand am primit invitatia de la Paul nu stiam exact la ce sa ma astept… Mi-a spus ca a organizat, impreuna cu Traian, Vlad si Cristi o intalnire cu o jurnalista, castigatoare de numeroase premii. Am acceptat invitatia pentru ca sunt din ce in ce mai preocupata de „stiinta transmiterii mesajelor”. Vreau sa invat sa scriu si sa spun lucrurile in asa fel incat ele sa aiba impact asupra oamenilor care le asculta sau citesc.

Atunci cand am ajuns impreuna cu Roxana la Muzeul National de Arta Contemporana, gazda evenimentului, am observat o femeie cu parul alb, imbracata extrem de simplu si incaltata cu niste sandale negre. Din toata aceasta fiinta singurul lucru pe care il remarci cu adevarat sunt ochii – extrem de albastri si vii.

Ceea ce a urmat in urmatoarele 3 ore este destul de dificil de relatat. Jacqui ne-a purtat prin experientele ei de jurnalist cu o sensibilitate si putere de sugestie ce mi-au transmis emotii si sentimente foarte intense si neasteptate.
Ne-a povestit despre experienta ei de jurnalist in Africa – iar atunci cand ne-a povestit despre faptul ca femei africane ii puneau copiii bolnavi in brate crezand ca este doctor iar ea se simtea neputincioasa si inutila cu doar un carnetel de luat notite si fara injectii, medicamente sau training medical, a fost momentul in care mi s-a pus un nod in gat si m-am gandit ce as fi facut eu in aceasta situatie.

Povestea care i-a adus un Pulitzer este „AIDS in the Heartland” – un reportaj despre un cuplu de homosexuali infectati cu HIV-AIDS si aflati in faza terminala. Jacqui a fost alaturi de ei timp de 14 luni – i-a insotit in momentele lor cele mai intime – la biserica, la ferma, in spital, acasa. A fost langa ei in cele mai dure si crancene perioade ale luptei lor cu boala dar mai ales cu prejudecatile, respingerea si teama celor din jur. La inceputul acestui reportaj, Jacqui le-a spus un lucru care mi s-a intiparit in minte prin intensitatea lui: „I am asking permission to watch you die”.

Un element si mai impresionant al povestii este intelegerea verbala dintre reporter si cei doi barbati, intelegere cu termeni extrem de duri si pe care Bert si Dick au respectat-o chiar daca primul reportaj le-a parut mult prea negativ si nu reflecta parerea lor despre felul in care povestea lor va fi spusa. Si desi era vorba despre viata lor si mai ales despre lucruri extrem de intime intr-o epoca destul de conservatoare, si-au respectat totusi cuvantul dat si au continuat sa isi expuna viata si slabiciunea in fata publicului.

Mi-a placut enorm felul in care Jacqui a descris jurnalismul… despre echidistanta si despre integritate… despre non-partizanat si despre datoria jurnalistului de a incerca sa gaseasca intotdeauna adevarul.

Exista de mai multa vreme o dilema pe care eu nu am reusit pana acum sa o rezolv… apropos de echidistanta jurnalistului si despre rolul lui de a reflecta fidel realitatea. Inca din primul moment in care am vazut aceasta fotografie ma intreb ce as fi facut eu in aceeasi situatie si ma intreb in acelasi timp de ce fotograful s-a sinucis. Sunt curioasa care este raspunsul vostru.

La sfarsitul celor trei ore am simtit ca aceasta intalnire nu a fost de fapt despre jurnalism sau despre presa. A fost o intalnire despre oameni si despre valori, despre speranta si despre implicare, despre destin si responsabilitate.

4 thoughts on “despre o intalnire remarcabila

  1. Si pentru mine a fost remarcabila intalnirea. Incepusem aseara sa scriu despre ea … dar imi explodeaza mintea de semnficatii si n-am fost in stare sa le asez ordonat. Ma regasesc perfect in ultimul paragraf. Nici pentru mine n-a fost despre jurnalism sau despre presa. A fost despre o profesie facuta cu dedicare si responsabilitate, despre “good work” a la Gardner. M-a inspirat foarte mult si am simtit ce inseamna povestile bine spuse. Si am facut multe legaturi cu educatia …

  2. Mi-as fi dorit tare mult sa ajung si eu dar din pacate am ratat… si acum ca citesc randurile acestea imi dau seama cat de mare pacat e ca am ratat… 🙁

  3. Ma bucur tare mult ca am avut ocazia sa fiu in sala pentru a o asculta. Am plecat cu convingerea ca DA – se poate; atunci cand iti gasesti pasiunea, atunci cand iti canalizezi energia, atunci cand descoperi care este acel ceva care iti apartine (chiar daca initial apare ca o restrictie la alte multe vise), atunci cand esti devotat meseriei tale – cuvintele/actiunile tale pot genera o revolutie. In orice domeniu.
    … in educatie.

  4. Tincuţa:

    Mulţumesc pentru cuvintele frumoase. Mi-a plăcut finalul pentru că îmi aminteşte de reacţia pe care o sesizez adesea la cursanţii mei când începem să învăţăm împreună câte ceva despre acest tip de jurnalism.

    Că e uman, că ne aduce împreună şi nu ne dezbină, că ne învaţă despre noi şi despre lume chiar şi atunci când subiectul e dureros, dificil, controversat.

    E un jurnalism făcut fără aroganţă şi prejudecăţi, fără scurtături, boli triste ale presei româneşti. Merită căutat şi promovat când se întâmplă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*