Despre cum ne autosabotăm în educație

Rezultatele proaspete ale examenului de Bacalaureat au generat, din nou, un val de comentarii negative la adresa elevilor și sistemului educațional în general.

Ca să dau doar câteva exemple, fără a specifica autorii: ” Da de ce domnule considerati stirea negativa ? Normalitatea ar fi ca NUMAI 30% din elevi sa ia bacul !”

Altcineva: ” Păi, nu este o știre pozitivă? Au picat BAC-ul, e bine. Acum se pot concentra cu adevărat pe ceea ce se pricep cel mai bine.” Sau ” Mi se par foarte mari procentele, comparativ cu calitatea unor absolventi de acum…”

Unii experți în educație, bine intenționați de altfel, opinează că elevii ar trebui direcționați mai degrabă către școli profesionale, nu către licee, având în vedere că au rezultate foarte slabe la Evaluarea Națională, iar la finalul liceului oricum pică Bacul.

Acum, pentru cine are răbdare și chef de niște cifre, cifre care arată cum stau lucrurile de fapt în educație, o să încerc să demonstrez cum, în ultima vreme, ne-am autosabotat cu foarte mare succes și eficiență, tocmai prin astfel de discursuri. Voi demonstra și că nivelul general de educație a scăzut în România, iar tendința este negativă.

Este o situație care nu poate fi decât pe placul celor care își doresc o nație cu un nivel scăzut de educație, ușor manipulabilă și dornică de a oferi forță de muncă ieftină și slab calificată altor țări ceva mai prospere (și cu un nivel general al educației mai ridicat), o nație care să aleagă politicieni corupți și slab pregătiți ei înșiși.

  1. Avem oare prea mulți studenți în România?

De fapt, încă de acum câțiva ani, România era țara cu cel mai scăzut procent de persoane cu studii universitare din totalul populației din UE – doar 18% în condițiile în care Bulgaria de exemplu are 28%.

Mai mult decât atât, discursul public împotriva universităților a fost una dintre cauzele scăderii dramatice a numărului studenților români (de la aproape 900.000 în 2008/2009 la doar 433.000 în 2014 – atât în sistemul public cât și în cel privat). Așadar o scădere de mai mult de 50% în câțiva ani, scădere care nu poate fi pusă doar pe seama demografiei. Alte cauze au fost promovabilitatea scăzută la examenul de Bacalaureat din ultimii ani și rata de neparticipare la acest examen.

Slide1

Sursa:http://beta.edu.ro/sites/default/files/_fi%C8%99iere/Transparenta/2016/Stare%202014%20S(1).pdf

Ce urmează? Urmează să avem din ce în ce mai puțini studenți, având în vedere faptul că aproape un sfert dintre absolvenții de clasa a XII-a nici măcar nu se mai prezintă la Bac, iar peste 30% dintre cei prezenți pică examenul.

De ce nu este bine să avem din ce în ce mai puțini studenți? Mie răspunsul mi se pare logic: absolvenții de studii terțiare au acces la salarii mai mari și, contrar opiniei populare și miturilor, se angajeaza mai repede decât absolvenții de studii medii sau primare.

Un raport OECD recent arată că, în ultimii 10 ani, mai mult de jumătate din creșterea produsului intern brut din țările membre este corelată direct cu creșterea veniturilor persoanelor cu studii superioare (terțiare). Un alt raport al Comisiei Europene arată că “absolvenții de studii superioare câștigă cu 50% mai mult decât absolvenții de studii medii” în țările membre.

Dacă vreți să știți cum arată de fapt forța de muncă din România (care este nivelul de educație al angajaților români), realitatea este că, în acest moment, doar 18% au studii superioare, 3,6% au studii postliceale, 36% au studii liceale, 21% au urmat o școală profesională și 17% au terminat doar gimnaziul.

Slide1

Sursa: http://beta.edu.ro/sites/default/files/_fi%C8%99iere/Transparenta/2016/Stare%202014%20P(1).pdf

Așadar, nu avem o problemă cu lipsa de meseriași în forța de muncă, avem o problemă cu lipsa angajaților cu studii superioare, universitare sau postuniversitare (specialiști, doctori, ingineri, economiști, etc.) – oameni care ar aduce mai mulți bani la PIB.

Țările care își cunosc interesul se concentrează pe CREȘTEREA numărului de studenți și au strategii pentru încurajarea studiilor universitare. Noi – pe dos, cu mult succes de altfel (reușim să descurajăm tinerii să urmeze astfel de studii).

 

  1. Este important ca absolvenții de studii universitare să își găsească un job în domeniul pe care l-au studiat?

Eu zic că… depinde. Sunt convinsă că știți persoane care au terminat o facultate de chimie, de exemplu și activează cu succes în mediul ONG. Sau au terminat filosofia și conduc companii în domeniul comerțului sau transporturilor. Ingineri care lucrează în industria farma. Și tot așa.

Trăim într-o societate în care oamenii trebuie să fie flexibili, să schimbe mai multe joburi dacă acolo există oportunități. Să învețe tot timpul, să uite și să reînvețe o nouă meserie de oricâte ori este necesar.

Nu mai trăim în vremurile în care, la 22 de ani intrai într-o fabrică și mai ieșeai la 60 de ani de acolo. Acest lucru nu este valabil, desigur, în cazul unor specialități cum ar fi medicina, avocatura, unde te aștepți ca absolvenții să profeseze totuși în aceste domenii. Din totalul specializărilor oferite de către universități, acestea din urmă sunt puține.

Ce îți oferă însă mult hulita diplomă este acces la joburi mai bune, diverse, mai bine plătite (în medie, fără să luăm în calcul excepțiile).

 

3. Avem oare prea mulți elevi în licee?

Dacă este să ne uităm la Raportul asupra stării învățământului din 2014 (ultimul disponibil) vedem că numărul elevilor înscriși în licee a SCĂZUT – dacă în 2010 aveam 835.343, în 2014 doar 774.335 mai mergeau la liceu iar tendința este și aici în scădere.

Au contribuit și scăderea demografică, și abandonul școlar după clasa a VIII-a (în special în mediul rural) dar și migrarea elevilor către școli profesionale.

 

4. Este școala profesională o alternativă bună pentru unii elevi?

Dacă este să mă uit la cum arată sistemul acum, aș spune că nu. Sunt doar aproximativ 40.000 de locuri în școlile profesionale (versus aprox. 200.000 în licee) iar angajabilitatea absolvenților nu este (contrar opiniei populare) satisfăcătoare (la pagina 51 a raportului mai sus menționat vedem că 7,55% dintre absolvenții de școală profesională sunt șomeri versus 6,59% dintre cei cu studii superioare.).

Școlile profesionale nu sunt nici măcar disponibile în toate zonele și în toate regiunile pentru a reprezenta cu adevărat o alegere pentru absolvenții de gimnaziu.

Desigur, dacă vor fi implementate măsuri coerente de revitalizare a sistemului profesional (sistemul dual este un bun exemplu), lucrurile se pot schimba în bine.

 

Ce e de făcut?

Ei bine, eu cred că ar trebui să ne gândim cu seriozitate că toate strategiile pe care le vom elabora de acum încolo trebuie să vizeze CREȘTEREA nivelului de educație (formală) a poporului român în paralel cu creșterea calității educației pe toate nivelurile. Dacă argumentăm că nu ar trebui să trimitem tinerii la facultate pentru că facultățile din România nu sunt de bună calitate, atunci ar trebui să știm că problema provine din preuniversitar și că, de fapt, avem o problemă de calitate la toate nivelurile, nu numai la facultate – asta nu înseamnă că nu ne trimitem copiii la grădiniță, școală sau liceu, nu?

Ce înseamnă creșterea nivelului de educație? Înseamnă efectiv să ne încurajăm copiii să facă cât mai multă școală (incusiv facultate), cunoscut fiind faptul că fiecare an în plus petrecut la școală crește veniturile viitorului angajat.

Mai înseamnă și regândirea din temelii a sistemului vocațional în acord cu exemplele de bună practică din lume (de exemplu am putea să ne gândim că sistemul vocațional ar putea include tot ce numim acum licee vocaționale+licee tehnologice+școli profesionale – sub același nume, ca alternativă la sistemul teoretic), sistem vocațional care să se adreseze NU celor care “nu sunt în stare să urmeze un liceu” ci celor care nu își doresc să urmeze o carieră academică, în cercetare, de înaltă specializare ci vor să se integreze pe piața muncii, chiar cu calificări înalte.

Ar trebui de asemenea să investim masiv în școlile din mediul rural. Decalajele sunt importante și în creștere, pe toate nivelurile și la toți indicatorii din educație, așadar aș putea spune, forțând desigur argumentul, că școlile din mediul rural trag în jos tot sistemul. Cu o infrastructură mai bună, cadre didactice mai bine pregătite și foarte bine motivate, lucrurile ar putea arăta altfel.

Cele menționate mai sus nu pot fi realizate fără bani, însă. Așadar mă aștept ca politicienii români să facă ceea ce declară de multă vreme și anume să prioritizeze educația, inclusiv din perspectiva banilor. Societatea civilă militează de mult pentru cei 6% din PIB, fără succes însă, iar celor care argumentează că o astfel de investiție ar fi risipă pentru că sistemul nu este reformat, le spun că sistemul nu se poate reforma cu adevărat fără bani. Bani pentru salarii mai bune pentru profesori, pentru o pregătire inițială adecvată, pentru dezvoltarea profesională continuă a cadrelor didactice și nu în ultimul rând pentru infrastructură.

 

 

 

 

Avem nevoie de o nouă Lege a educației?

tired-studentCare este starea sistemului acum:

Rata părăsirii timpurii a studiilor este încă foarte mare, de 17-18%[1] în ultimii ani în condițiile în care țintele Europa 2020 sunt de 10% pentru acest indicator. Vorbim așadar despre sute de mii de români care nu au absolvit nici măcar cele 10 clase obligatorii.

În fiecare an, aproximativ jumătate dintre elevii care dau examenul de Bacalaureat nu reușesc să promoveze, iar ceea ce se întâmplă cu acești tineri fără calificare și fără abilități care să le permită integrarea pe piața muncii nu este măsurat pe deplin în statistici. Ceea ce este sigur este că eșecul lor afectează atât familiile lor cât și întreaga societate.

Școala profesională necesită investiții importante și o strânsă cooperare cu factorii economici pentru a deveni o alternativă reală, dezirabilă la învățământul teoretic. Apropos de școala profesională, mi-aș dori totuși să mergem mai departe decât să țintim pregătirea timp de 3 ani pentru meserii care se învață de altfel într-o lună prin cursuri de calificare. Articolul din linkul de mai devreme mi-a adus aminte de o declarație a unui om de afaceri olandez care mi-a spus, acum câțiva ani, că avantajul nostru competitiv, ca țară, este că furnizăm forță de muncă ieftină.

Rezultatele elevilor români la teste internaționale precum PISA[2] sunt slabe tocmai pentru că aceste evaluări măsoară felul în care elevii pot să aplice în practică informațiile teoretice pe care le învață la școală. Este dificil să reușești să faci acest lucru atunci când învățământul este teoretic iar învățarea se bazează pe memorare, nu pe aplicarea în practică a informațiilor.

În doar 4 ani, numărul studenților înscriși la facultățile din România a suferit o cădere dramatică, de peste 50%, o scădere fără precedent și care ar trebui să ne îngrijoreze. Această scădere este cauzată atât de provocările cu care se confruntă sistemul educațional preuniversitar, cât și de lipsa de corelare a ofertei universităților cu cerințele pieței muncii. Această scădere vine în contextul în care doar 18% din totalul angajaților din România au studii universitare[3] versus 40% ținta europeană.[4]

Deși provocările și nevoile sunt foarte mari, totuși bugetul alocat de România educaţiei este cel mai mic din Uniunea Europeană. Doar 3,4% din Produsul Intern Brut, în timp ce în alte state investesc chiar și 8%[5]. Când vorbim despre investiția publică în educație, nu este vorba doar despre bugete, ci despre un mesaj puternic pe care instituțiile statului îl transmit către opinia publică – acela că educația este importantă pentru noi ca Stat și că suntem dispuși să investim bani, efort, timp pentru a îmbunătăți starea de fapt.

Revenind la contextul noii legi a educației, acest demers trebuie pornit având în minte și în conștiință elevul, studentul și nevoile acestora.

  1. Elevii și studenții au nevoie de cadre didactice bine pregătite și motivate, profesori plătiți la un nivel decent dar în același timp atent selecționați și evaluați. În acest context ar trebui să inițiem o dezbatere publică despre sistemul de selecție și pregătire inițială a cadrelor didactice pentru a ne apropia de ceea ce se întâmplă în sistemele performante, unde oamenii sunt factorul cel mai important în succesul unei instituții de invățământ.

Cum atragem absolvenții cei mai buni către o carieră didactică? Cum îi pregătim – atât teoretic, cât și practic, pentru ca ei să devină adevărați mentori pentru noile generații? Cum îi motivăm pentru ca ei să vină cu drag la școală și să investească trup și suflet în slujba lor nobilă? Acestea sunt întrebări importante cărora noua lege a educației trebuie să le ofere răspunsuri.

  1. Copiii au nevoie să înțeleagă ceea ce se predă la școală și mai ales să înțeleagă de ce trebuie să învețe unele lucruri – care este aplicabilitatea cunoștințelor în viața reală, de zi cu zi. Pentru asta este necesară o regândire atât a planurilor cadru, a programelor școlare cât și a metodelor didactice.
  2. Elevii români trebuie să aibă acces egal la oportunități educaționale, indiferent de mediul de proveniență iar pentru realizarea acestui deziderat trebuie sa investim în mediul rural și să sprijinim categoriile defavorizate. Trebuie să ne îndreptăm atenția cu prioritate către copiii și tinerii din mediul rural – în acest moment doar 25% dintre ei ajung să termine un liceu și doar 2% o facultate[6], această realitate demonstrând în fapt inechitatea sistemului educațional.
  3. Infrastructura este de asemenea importantă așadar sunt necesare investiții în școli moderne, cu laboratoare și echipamente necesare studiului. În acest sens, parteneriatele public-privat și atragerea agenților economici către sprijinirea învățământului ar putea să aducă infuziile de capital atât de necesare, pe lângă finanțarea de bază acordată de stat.

 

Este evident că aceste lucruri nu pot fi implementate rapid, pe termen scurt. Însă orice lege a educației care nu stabilește măcar premisele schimbării este doar o lege “intermediară” care sporește și mai mult instabilitatea sistemului și așa vlăguit de prea multe modificări care nu au schimbat de fapt nimic.

Avem nevoie de o viziune pentru viitor și de decizii strategice în privința direcției pe care dorim să pornim împreună – viziune care să nu mai fie schimbată la fiecare nouă guvernare.

Ce ar trebui să știe și să facă un proaspăt absolvent peste 5 – 10 ani, pentru a avea succes pe piața muncii? Care sunt abilitățile și competențele cu adevărat importante pentru societatea viitorului în care copiii noștri vor trăi? Cum putem flexibiliza educația pentru ca ea să țină pasul cu evoluțiile pieței muncii? Întrebări importante la care suntem datori să răspundem.

 

[1] http://www.caleaeuropeana.ro/comisia-europeana-eurostat-rata-abandon-scolar-romaniascadere-mult-peste-media-ue/

[2] http://www.hotnews.ro/stiri-esential-16124454-publicat-rezultatele-testelor-pisa-2012-romania-ocupa-locul-45-matematica.htm

[3] http://www.mediafax.ro/economic/ins-83-6-la-suta-din-populatia-ocupata-a-romaniei-lucreaza-in-sectorul-privat-14184792

[4] http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/themes/28_tertiary_education.pdf

[5] http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/File:Public_expenditure_on_education,_2010_(1)_(%25_of_GDP)_YB14.png

[6] http://edu.presidency.ro/upload/raport_edu.pdf – pag. 8

Raport privind starea invatamantului din Romania 2011 – partea a III-a

Cap I aici

Cap II aici

INVATAMANT UNIVERSITAR

Resurse umane

Numarul total al angajatilor din invatamantul superior public si privat a scazut fata de anul precedent cu aproape 3.000 de persoane. Cea mai mare scadere a avut loc in randul personalului didactic (-1.357 de persoane).

nr-cadre-didactice

Scaderea numarului studentilor corelata cu o diminuare a personalului didactic universitar a dus la continuarea reducerii raportului studenti / cadru didactic – acesta ajungand in anul 2010/2011 la 23 de studenti / cadru didactic.

Numarul de studenti

In anul universitar 2010/2011 scaderea numarului de studenti a continuat, in sistemul de educatie fiind cu aproximativ 100.000 de studenti mai putin in comparatie cu anul precedent.

nr-studenti

Continue reading

Raport privind starea invatamantului din Romania – 2011 – continuare

(nota: informatiile de mai jos sunt preluate din documentul “Raport privind starea invatamantului din Romania – 2011” elaborat de MECTS pentru anul scolar 2010/2011)

Prima parte aici

INVATAMANTUL PRIMAR SI GIMNAZIAL

In anul scolar 2010/2011, rata bruta de cuprindere in primar si gimnazial a inregistrat valoarea de 97,5%, pastrand tendinta descendenta din ultimii 5 ani.

Diferente imporante se constata pe medii de rezidenta, in defavoarea mediului rural. Astfel, in timp ce in mediul urban valoarea indicatorului a crescut din 2003 pana in prezent cu 2,8 puncte procentuale, in mediul rural rata a avut o tendinta constant descendenta, avand in prezent un minus de 7,3 p.p. fata de anul scolar 2003/2004. Discrepantele pe medii de rezidenta au crescut continuu, iar in anul scolar 2010/2011 s-a inregistrat cea mai mare diferenta: 15,5 puncte procentuale.

Rata de cuprindere in invatamantul primar la varsta de 6 ani: In anul scolar 2003/2004 s-a inregistrat o rata de 41% – indicatorul scazand puternic in fiecare an, astfel incat in anul 2010/2011 acesta a ajuns la 19% (tot mai putini parinti au ales sa isi inscrie copiii in clasa I la varsta de 6 ani).

Rata bruta de cuprindere in gimnaziu a scazut. Discrepantele intre rural si urban sunt semnificative, ajungand la 21,1 puncte procentuale.

Continue reading

Raport privind starea invatamantului din Romania – 2011

Pe baza legii ce reglementeaza accesul la informatiile de interes public, am solicitat Ministerului Educatiei ultimul raport privind starea invatamantului din Romania – pentru anul scolar 2010-2011.

L-am primit surprinzator de repede si voi incerca sa sintetizez informatiile cele mai relevante/interesante din acest raport.

Trebuie sa fac o precizare de la inceput: fiind vorba despre informatii statistice, majoritatea informatiilor de mai jos sunt preluate pur si simplu din acest raport. As preciza si sursa (cu link) daca raportul ar fi online pe site-ul Ministerului Educatiei insa in acest moment nu este cazul…

 

INVATAMANT PREUNIVERSITAR – SINTEZA

Resurse umane

În anul şcolar 2010/2011, ponderea cadrelor didactice calificate a crescut în cazul majorităţii nivelurilor de învăţământ

Cea mai importantă creştere s-a înregistrat în învăţământul gimnazial; învăţământul preşcolar a rămas cu ponderea cea mai mare a cadrelor didactice necalificate. Diferenţele pe medii de rezidenţă a ponderii personalului calificat s-au ameliorat, dar se menţin încă în defavoarea mediului rural.

În anul şcolar 2010/2011, scăderea înregistrată în cazul personalului didactic a fost de aproximativ 14.369 persoane faţă de anul precedent. Pe niveluri de educaţie, cele mai ample scăderi de personal didactic s-au înregistrat în învăţământul primar şi gimnazial. De asemenea, învăţământul profesional a pierdut majoritatea personalului didactic şi nedidactic, ca urmare a măsurii de preluare la nivelul liceului a locurilor de la Şcolile de Arte şi Meserii (SAM).

Scăderea personalului didactic a fost uşor mai accentuată în mediul rural, în comparaţie cu mediul urban. Cu excepţia învăţământului liceal, personalul didactic din mediul rural s-a diminuat la nivelul tuturor celorlalte niveluri de învăţământ preuniversitar.

Numarul de cadre didactice pe niveluri de invatamant:

 

nr-cadre-didctice

Ponderea cadrelor didactice calificate, pe niveluri de invatamant, in anul scolar 2010/2011
Prescolar Primar Gimnazial Liceu Profesional Postliceal
95,6 98,8 97,8 99,4 96,6 96,4

În învăţământul gimnazial din mediul rural continuă să existe cel mai redus raport elevi/profesor: 10 elevi la 1 profesor.

Participarea la educatie

Populaţia în vârstă de şcolarizare (3-23 ani) s-a redus în perioada 2003-2010 cu peste 800.000 persoane, concomitent cu reducerea semnificativă a numărului de copii/tineri cuprinşi în sistemul de educaţie: de la 3.847.459 elevi în anul 2003/2004 la 3.353.907 elevi în 2010/2011, accentuându-se tendinţa descendentă înregistrată în ultimii ani.

Continue reading

egalitarism in Finlanda

Studiind modelul finlandez am avut o revelatie: secretul succesului nu sta doar in sistemul extrem de eficient de a selecta si a pastra doar profesorii foarte buni. Da, formarea profesorilor in Finlanda atinge perfectiunea, dar se pare ca nu doar asta le-a asigurat succesul.

Ei au ajuns aici pentru ca de fapt, acum vreo 30 de ani, au decis ca toti copiii, indiferent de mediul socio-economic din care provin, indiferent de abilitatile intelectuale ale parintilor, au acelasi potential de a invata si trebuie sa aiba aceleasi sanse la o educatie de calitate.

Noi inca nu am ajuns la aceasta concluzie inteleapta de vreme ce aud destul de des afirmatii precum “nu toti copiii sunt in stare sa invete; poate ca ar fi mai bine ca cei slabi sa mearga la scoli profesionale; avem nevoie de instalatori si tamplari”. Am auzit chiar ca “bagajul genetic determina nivelul intelectual la care unii copii pot sa ajunga” si tot acest “bagaj genetic” ii impiedica sa invete, asadar celor mai slabi nu ar trebui sa li se permita accesul la studii universitare.

Dar sa revenim la Finlanda.

Succesul nu a aparut peste noapte iar rezultatele nu s-au vazut imediat.

Toata povestea a inceput de fapt in anii 70, atunci cand un nou sistem educational a fost adoptat. Iar acest sistem se refera de fapt la egalitate de sanse pentru toti copiii, indiferent de mediul socio-economic din care acestia provin. Conceptul este “peruskoulu” si el desemneaza o scoala “comprehensiva” pentru toti elevii intre 7 si 16 ani. Voi folosi in continuare conceptul de “scoala comprehensiva” desi nu cred ca este cel mai potrivit in limba romana. El desemneaza o scoala fara examene de admitere si fara taxe, o scoala obligatorie si disponibila pentru toti. Este o scoala finantata de stat si care ofera tuturor copiilor educatie gratuita dar si un pranz cald.

Inainte de adoptarea acestui sistem, la varsta de 11 sau 12 ani elevii erau impartiti in doua categorii: cei care au aptitudini inalte pe de o parte si cei care urmau studii vocationale pe de alta parte. Nu exista nicio posibilitate sa pendulezi intre cele doua trasee o data ce luai decizia respectiva. Cu alte cuvinte, daca incepeai studii vocationale nu mai aveai nicio sansa sa mergi ulterior la facultate.

Prin anii 70 finlandezii si-au dat seama ca acesta este un sistem gresit, nedrept. Au decis asadar sa ofere tuturor copiilor sanse egale, integrandu-i pe toti in “peruskoulu” – scoala comprehensiva de la 7 la 16 ani.

Au existat desigur critici care au afirmat: “everyone cannot learn everything and talent in society is not evenly distributed in terms of one’s ability to be educated” Va suna cunoscut?

Mai mult decat atat, oponentii noului sistem se temeau ca viitorul Finlandei era periclitat deoarece “rezultatele si obiectivele educationale vor trebui sa fie ajustate si adaptate la potentialul copiilor mai putin dotati intelectual”. Si asta s-ar putea sa va sune destul de cunoscut. In Romania am intalnit astfel de comentarii la incercarile de integrare intr-o clasa a unui copil cu dizabilitati sau a unui copil de etnie roma.

Sistemul lor arata in acest moment astfel:

sf

Structura scolilor comprehensive este aceeasi pentru toata tara, insa curriculumul national permite flexibilitate foarte mare si autonomie atat pentru scoli cat si pentru fiecare profesor in parte.

Reforma a dus la dezvoltarea a trei aspecte esentiale in scoala finlandeza, aspecte ce stau la baza succesului:

1. Clasele sunt compuse din copii ce provin din medii diverse iar acest lucru a dus la o noua abordare a invatarii si a predarii. Principiul oportunitatii egale pentru toti copiii prevede ca toti elevii trebuie sa aiba sanse egale de a avea succes si de a invata cu placere. Educatia de calitate a copiilor cu cerinte speciale este posibila doar daca dificultatile de invatare sunt depistate de foarte devreme si li se acorda atentie personalizata. Ca urmare, educatia speciala a devenit parte din curriculum si toate scolile au angajat specialisti pentru sustinerea elevilor cu probleme de invatare.

2. Consilierea vocationala a devenit obligatorie pentru toate scolile. In cadrul consilierii vocationale, fiecare elev isi petrece 2 saptamani la un loc de munca ales. Consilierea vocationala minimizeaza riscul ca un elev sa ia decizii gresite in legatura cu viitorul sau. Acesta are 3 optiuni: sa isi continue studiile generaliste (upper secondary general school), sa mearga la o scoala vocationala sau sa se angajeze. Dar, este important de mentionat ca dupa scoala vocationala, acesta poate alege sa mearga la universitate!

3. Toti profesorii – atat cei care inainte predasera in scolile generaliste cat si cei care predasera in scoli profesionale – au trebuit sa se adapteze la noile scoli comprehensive. Noua reforma a reprezentat asadar o noua viziune asupra educatiei pornind de la premisa ca “toti copiii pot sa invete daca beneficiaza de oportunitati si sprijin adecvat” si acceptand faptul ca “intelegerea diversitatii umane este un obiectiv educational important iar scolile trebuie sa functioneze ca niste democratii la scala mica” (Sahlberg, Finnish Lessons)

Noile “peruskoulu” conditionau astfel profesorii sa foloseasca metode alternative de predare si sa contruiasca medii educationale care sa permita invatare diferentiata pentru copii cu nevoi diferite.

Toate aceste aspecte au dus la schimbari sistemice si o noua lege care sa reglementeze educatia profesorilor (adoptata in 1979) cu accent pe dezvoltarea profesionala continua si folosirea rezultatelor cercetarii in educatie (research-based teacher education).

O consecinta concreta a reformei a fost dezvoltarea ciclului secundar superior (echivalentul claselor X-XII in sistemul romanesc). Parintii au inceput sa isi incurajeze copiii sa studieze in continuare iar elevii, la randul lor, aveau asteptari din ce in ce mai inalte in legatura cu dezvoltarea lor personala.

Adevarul este ca, atunci cand cineva iti spune ca esti capabil de performanta, indiferent din ce mediu provii, asta te poate motiva extraordinar. Iar daca mesajul este transmis la nivel de politici publice, schimbarile pozitive sunt sistemice.

Sistemul romanesc este singurul pe care eu il cunosc care sa accentueze partile negative ale beneficiarilor sai si care sa incerce constant sa isi descurajeze tinerii in parcursul lor educational: NU toti tinerii trebuie sa faca liceul (pentru ca, nu-i asa.. nu sunt in stare), NU toti tinerii trebuie sa mearga la facultate (ca sa nu alimenteze fabricile de diplome, si oricum avem nevoie de instalatori…). “Tara te vrea prost” nu este doar o zicala, ci politica de stat.

Alte state fac eforturi pentru a-si incuraja tinerii sa urmeze cat mai multe niveluri educationale, pentru a avea o populatie educata si pentru a fi pregatiti pentru o piata bazata pe economia cunoasterii, nu pe o economie bazata pe industrie sau agricultura.

 

O noua scoala

Totul a pornit de la acest film, pe care nici macar nu mai stiu cine mi l-a recomandat:

Studio Schools

Ideea mi s-a parut geniala: acest tip de scoala pare a rezolva foarte multe dintre hibele sistemului clasic. Ea este adresata adolescentilor intre 14-19 ani (asadar este echivalentul liceului in sistemul romanesc) si nu cuprinde mai mult de 300 de elevi/institutie.team-building-leadership-with-physical-education-majors-at-the-college-at-brockport-www-create18

Sa luam pe rand problemele pe care le abordeaza modelul:

angajatorii se plang ca absolventilor le lipsesc abilitati si competente de baza. Ei bine, elevii din studio schools trebuie sa faca stagii intensive de practica in firme sau ONG-uri din comunitatea in care se afla scoala (4 ore/saptamana pentru tinerii de 14-15 ani, 12 ore pe saptamana pentru cei peste 16 ani). Stagiile respective se incheie cu proiecte reale, platite de catre angajator (elevii, asadar, primesc bani pentru munca lor). In mod evident, in acest fel, ei isi vor dezvolta competente reale ce ii vor ajuta mai tarziu, atunci cand isi vor cauta un loc de munca.

vacantele prea lungi (3 luni) determina o crestere a decalajului dintre performantele elevilor “avuti” si ale celor din familii sarace. Explicatia este ca cei din urma nu au bani sa mearga in excursii, la muzee, in calatorii in afara tarii, si nu au astfel acces la surse importante de educatie formala si non-formala. Solutia studio schools:  acestea sunt deschise 12 luni / an. Asta nu inseamna ca nu au vacante, doar ca sunt mai mici iar in timpul lor scoala asigura activitati extracurriculare.

modelul de educatie in care elevii stau in banci si asculta iar profesorul este asezat in fata clasei si dicteaza/transmite informatie este perimat. In studio schools, elevii sunt asezati la mese rotunde si invata cu ajutorul proiectelor comune iar profesorul este un fel de coach. Elevii nu sunt, asadar, in permanenta competitie unii cu ceilalti, ci lucreaza impreuna in beneficiul echipei. Curricula este cea nationala, nu alta, iar credo-ul scolii este ca important este CUM inveti, nu CE inveti.

 

Alte elemente interesante introduse in concept:

fiecare scoala are implementat un sistem personalizat de coaching. Cu alte cuvinte, elevii au coach personal – o persoana calificata care ii indruma si ii sprijina pe parcursul anului scolar.

structura organizationala cuprinde, pe langa director si profesori, coaches profesionisti dar si responsabili de parteneriatele cu mediul privat din comunitate.

– fiecare scoala este axata pe un anumit domeniu (turism, sanatate, media, etc.)

– dupa finalizarea scolii, elevii pot opta pentru: continuarea studiilor la o facultate, deschiderea propriei afaceri sau angajarea intr-o firma sau ONG. Posibilitatile sunt deschise.

 

Sa recapitulam elementele esentiale definitorii pentru studio schools:

– angajabilitate

– calificari cheie

– curriculum personalizat

– invatare prin proiecte

– practica “pe bune”

-dimensiuni reduse (pana in 300 elevi)

– elevii provin din toate mediile socio-culturale

 

Modelul se pare ca prinde extraordinar de bine in Anglia, unde guvernul a decis sa finanteze deschiderea acestor scoli. Da, cititi bine, guvernul lor a decis sa includa in sistemul public, la doar un an de la aparitia lor, scoli initiate de o fundatie privata (the Young Foundation).

Ma indoiesc ca Ministerul Educatiei din Romania ar fi la fel de deschis si de flexibil la modele alternative educationale. Dincolo de asta insa, cum credeti ca ar fi primite astfel de scoli la noi, de catre parintii romani?

parenting with the brain in mind

Am lasat titlul in engleza deoarece, precum in numeroase alte ocazii, incercarea de a traduce astfel de sintagme in limba romana imi da dureri de cap (imi si imaginez ceva de genul “A fi parinte tinand cont de procesele cognitive ale copilului” / sau “Activitati parentale ce iau in considerare creierul copilului” s.a.m.d. In concluzie ramanem la “Parenting with the brain in mind”.


Am fost aseara la o conferinta denumita astfel si sustinuta de John Joseph.
Multe lucruri pe care el le-a afirmat nu sunt neaparat originale sau nemaiauzite, dimpotriva, sunt reguli de bun simt, insa tin sa le enumar mai jos pentru ca stiu ca multi dintre parinti se confrunta cu ele:

Somnul este foarte important in procesele de invatare ale copiilor. Un somn nesatisfacator (scurt, agitat) duce la:
– probleme cu invatarea
– oboseala in timpul orelor de curs
– comportament agresiv
– probleme de socializare
– hiperactivitate
– scadere in greutate

Multi dintre parinti fac greseala de a-si lasa copiii sa se joace pe calculator (Wii, Ipad, etc.) inainte de culcare. Programul ar arata in acest caz cam asa: scoala, venit acasa, pranz, facut temele, joaca pe calculator sau uitat la TV, somn.
Asta ii face pe copii sa doarma agitat si sa nu se odihneasca suficient. Asadar autorul recomanda ca atunci cand copiii vin de la scoala sa manance, sa se joace pe calculator (daca este cazul) si de-abia dupa aceea sa isi faca temele.
Inutil sa mai spun ca este complet nerecomandat sa existe televizor in dormitor sau alte echipamente electronice.

S-a vorbit un pic si despre dieta potrivita pentru un scolar:
micul dejun este foarte important (proteine si fructe)
– copilul trebuie sa bea apa chiar si in timpul orelor de curs
– cele mai bune alimente pentru sanatatea creierului sunt: pestele, ouale, vegetale verzi inchis, soia, fructe, ulei de masline, cereale integrale si paste, orez brun. Antioxidantii sunt foarte importanti (prune, struguri, afine, spanac, rosii, broccoli, ciocolata neagra).

Asta ma face sa va intreb: cate ore dorm copiii vostri pe noapte?

 

De ce avem universitati? – o dezbatere despre valoarea sistemului educational american (si nu numai)

Cristian Lupsa mi-a trimis acum ceva vreme un articol aparut in The New Yorker referitor la sistemul universitar american. De-abia acum am avut ceva ragaz sa il citesc pe indelete iar concluzia a fost aceeasi ca in multe alte ocazii in care citesc astfel de articole: si ei au aceleasi probleme ca si noi. Aceleasi dileme, aceleasi incertitudini, aceleasi incercari de a regandi educatia.

O sa incerc sa redau mai jos ideile principale ale articolului cu mici comentarii personale referitoare la paralela cu invatamantul romanesc.

 

Exista doua teorii referitoare la rolul universitatilor:

1. Societatea are nevoie de un mecanism pentru a-i scoate in evidenta, pentru a-i selecta pe cei  mai inteligenti reprezentanti ai sai (exact asa cum o echipa de atletism are nevoie de un mecanism, precum un cronometru, pentru a determina care sunt cei mai rapizi membri ai sai).

Societatea isi doreste sa ii identifice pe acesti reprezentanti de elita pentru a-i putea indruma catre cariere ce le maximizeaza potentialul. Asta pentru ca societatea isi doreste sa obtina ceea ce este mai bun din resursele sale umane. Studiile superioare sunt un proces potrivit pentru aceasta misiune. Din aceasta perspectiva, facultatea este un fel de test de inteligenta ce dureaza 3 (4,5,6) ani. Studentii trebuie sa dovedeasca aptitudini intelectuale ridicate pe parcursul mai multor ani si in legatura cu mai multe domenii ale cunoasterii. Daca nu sunt suficient de bine pregatiti sau neglijenti sau nepasatori, asta se va reflecta in notele lor.

Sistemul universitar ii mai imparte pe oameni si in functie de aptitudini: ii separa pe cei inclinati catre filosofie de cei inzestrati pentru stiintele exacte.

La sfarsitul facultatii, absolventii primesc o nota (GPA in sistemul american). Ca sa dam exact definitia de wikipedia: Grade Point Average (GPA) se calculeaza insumand notele pe care le obtine un student si impartind suma rezultata la numarul de credite obtinute. Ei bine, sistemul trebuie sa functioneze astfel incat angajatorii sa aiba incredere ca acest GPA chiar reflecta potentialul intelectual si productiv al absolventului. De aceea, standardele de notare ar trebui sa fie cam aceleasi in cadrul sistemului, altfel nota respectiva devine relativa. (in Romania rolul GPA-ului l-ar avea licenta iar intrebarea devine, desigur: “Are nota de la licenta vreo relevanta pentru angajatori?”)

2. Intr-o societate care ii incurajeaza pe membrii sai sa urmeze carierele ce le promit recompensele cele mai mari personale si financiare, oamenii vor invata doar ceea ce ii ajuta sa atinga succesul. Oamenii nu ar avea niciun fel de motivatie pentru a invata cunostinte si aptitudini importante pentru a fi cetateni informati sau persoane cultivate. Facultatea ii ajuta astfel pe studenti sa aiba acces la materiale care le deschid orizonturile si ii imbogatesc cultural, indiferent de cariera pe care o vor alege pana la urma.

Facultatea are si rolul de a socializa – aduna laolalta oameni ce provin din medii diferite, cu convingeri si credinte diferite si le prezinta “normele” general acceptate, niveland cumva toate aceste diferente. Independenta in gandire este incurajata, insa studentii trebuie sa cunoasca “felul in care se fac lucrurile” inainte sa le fie permise devierile de la cutuma.

In mod ideal, ne-am dori ca toata lumea sa mearga la facultate, pentru ca facultatea “niveleaza” asperitatile, minimizeaza diferentele ideologice, produce adulti care gandesc relativ la fel.

Daca esti adeptul primei teorii (studiile universitare ca mecanism de selectie a elitei), nu conteaza ce cursuri urmeaza studentii atata vreme cat mecanismul este destul de riguros pentru a-si face treaba. Tot ceea ce conteaza sunt notele.

Daca preferi cea de-a doua teorie, singurul lucru care conteaza este continutul educatiei: ce invata efectiv studentii.

Inca din 1945, sistemul american de educatie a incercat sa incorporeze ambele teorii in acelasi timp iar acest lucru a provocat confuzie. Sistemul este atat meritocratic (teoria 1) cat si democratic (teoria 2).

Cu alte cuvinte, ne dorim ca sistemul universitar sa fie accesibil pentru toti (americanii, romanii asisderea), insa vrem in acelasi timp ca studentii sa merite notele pe care le primesc.

Cresterea numarului studentilor in SUA a fost exponentiala.

Astfel:

1950 – 1.140.000 studenti in universitati de stat si aproximativ tot atatia in cele private

2011 – 15.000.000 studenti  in universitati de stat si 6.000.000 studenti in cele private

 

http://turambarr.blogspot.com/2011/01/evolutia-numarului-de-studenti-1990.html

 

6% din toata populatia Americii este inscrisa la o forma de educatie superioara (licenta, masterat, doctorat). In UK sau Franta procentul este de 3%, in Romania 4,5%.

Daca esti adeptul teoriei 1, vei fi ingrijorat ca, din cauza numarului foarte mare de persoane care au acces la studii superioare, examenul de licenta isi pierde semnificatia si nu mai indica potentialul intelectual real al tanarului. Mai mult, cresterea subventionarii din bani publici a sistemului pentru a asigura incluziunea pentru toti, saboteaza mecanismul de selectie (sa ne aducem aminte, teoria 1 era despre selectia elitelor, nu despre incluziune 🙂

Daca esti adeptul teoriei 2, te vei teme ca acerba competitie pentru un loc in primele universitati din topuri submineaza prioritatile educationale: studentii si parintii lor supraevalueaza un serviciu pentru care exista substituti mult mai ieftini. Un an la Princeton sau Stanford poate costa 50.000 USD in vreme ce facultatile de stat costa mult mai ieftin (taxa de scolarizare medie este in jur de 7.500 USD). Aceasta teorie sustine faptul ca educatia trebuie sa aiba in vedere cresterea personala si profesionala, si nu este o cursa pentru a ajunge primul in varf.

va continua…

bilantul responsabilitatii sociale corporatiste

Am primit o provocare foarte interesanta de la Dragos Dehelean (www.responsabilitatesociala.ro): aceea de a vorbi despre responsabilitatea sociala corporatista in Romania.

La o intalnire recenta organizata de catre  JCI, Stefania Popp spunea ca ar trebui sa renuntam la conceptul de Corporate Social Responsibility si sa il imbratisam pe acela de Business Social Responsibility (asta pentru ca nu doar corporatiile ar trebui sa fie preocupate de nevoile comunitatii in care isi desfasoara activitatea). Pe de alta parte ieri, 28 februarie, a fost ziua internationala a Filantropiei Corporatiste (International Corporate Philanthropy Day) insa numai daca pronunti cuvantul „filantropie” in fata companiilor din Romania vei intampina reactii alergice.

Asadar… CSR, filantropie, BSR, caritate, implicare sociala, sponsorizare, venture philanthropy, dezvoltarea comunitatii, antreprenoriat social… toate sunt concepte diferite ce reflecta aceeasi viziune: o viziune altruista asupra lumii coroborata cu o dorinta de implicare in schimbarea pozitiva a realitatii. Nu stiu daca definitiile sunt importante sau poate ar trebui sa ne concentram pe incurajarea unui astfel de comportament si aprecierea fatisa si publica a celor care incearca. Continue reading